Alerg înspre Tatăl, trec munții și marea,
S-ajung vreau la El, căci doar El alinarea,
Mi-aduce când dorul de ceruri... de-acasă,
Se-aprinde mă arde, nicicum nu mă lasă.

Mă arde el dorul, căci vreau să mă țină,
La piept al meu Tată, ca ziua senină,
S-apară cu razele cele de soare,
Să plece ei norii în vremi trecătoare.

Alerg peste văi și păduri ce-s întinse,
Nu vreau ca facliile care sunt stinse,
Să stea lângă mine, mocnind mai mereu,
Căci fumul îmi face el pasul mai greu.

Alerg peste flăcari, ce ard totu-n cale,
Ce-împing pașii mei, să ajungă în vale,
Dar eu și prin vale alerg, nu-mi opresc,
Dorința de-ajunge în locul ceresc.

Alerg eu în ziuă, în noapte nu stau,
Căci pacea eternă, s-o am mult eu vreau,
O caut din zori care trec prin apus,
Căci mare-i dorința de pacea de sus.

Dar și din apusul, cu farmecul său,
A mea alergare, dar și pasul meu,
Oprit el nu este, că-n zori vreau s-ajung,
Departe de-al mării întinsul scufund.

Alerg peste geamăt, mereu alergarea,
Acel ce cunoaște și-adâncul și marea,
Acel ce cunoaște durerea pătrunsă,
Dar tot alergarea o vreau eu ajunsă.

Ajunsă în locul spre care întruna,
Oprită ea este de-un nume... furtuna,
Ea este-ncercată, de vânt alergarea,
De valul ce seacă adâncul și marea.

Dar totuși aleargă, în loc nu se-oprește,
Putere s-alerge spre Cel ce-l iubește,
Îi dă astăzi cerul, ce-i un infinit,
Spre El ca s-alerg eu azi necontenit.