Fântână, cea care erai odată
De-o aripă de înger tulburată,
Îți erau undele vindecătoare,
De ce nu ești acum aceeași, oare?

Cavou de stele pari acum, fântână
Ai o fisură-n ciutura bătrână,
Cum să mai scoți fotoni, carafe pline,
Înmormântând luminătorii-n tine?

E mare setea, noaptea tot mai deasă,
Să reparăm fisura, știu că-ți pasă,
Curge izvorul, nu a secat încă,
Țâșnește apa, un izvor din Stâncă.

Fântână veche vremurile-s grele,
Adâncul tău este ticsit de stele,
Scoate luminători pe drumul spre Cer
Omul se pierde fără de Adevăr.

Cu lacrimile mele-ți sparg oglinda,
Cer Duhul Viu să-ți vălurească unda,
Să te împarți cu multă bucurie,
Fii celor însetați o oază Vie!

Când mai efervescent adâncul zboară
Trecând de stele spre iubita Țară,
Tu, care susuri slujindu-L pe Isus,
Vei fi vărsată în Apele de Sus.