Mă plâng că-s limitat de propriu-mi cap,
De inima-mi ce e prea mică,
Iar El, Nemărginirea, S-a-ntrupat?
Eternitatea S-a redus la clipă?

Și-n clipa cât a stat sub soare,
Cel ce era 'nainte de Lumină,
Treptat, El în sămânță, în lăstar și-n floare
Și-a îmbrăcat natura Sa Divină.

Și nu îți pare ție tot de neînțeles
Cum cel ce a născut Înțelepciunea
Să-și însușească-o minte de copil,
Să dobândească-înțelepciunea ca și lumea?

Eu tot nu pot pricepe de deplin
Cum Cel ce locuia-n cerească-Împărăție
Și-a însușit trăirea-n loc de chin
Și a ales ca să muncească pentru glie.

El, care-i una cu Atoatecreatorul,
Cu Cel ce-a șlefuit a lumii-ntregi hotar,
Și-a lepădat deplin statutul
Din Fiu Etern în fiul de tâmplar.

Și mai presus de asta, uimitor:
Cel care trece totu-n catastif
Și Cel care-i Părinte tuturor
I-a fost supus Mariei și lui Iosif.

Cel care-a rânduit întreaga omenire
Și i-a dat nume omului de "om"
A vrut să guste din copilărie
Cum gustă trecător orice atom.

A fost și tânăr și, să vezi minune,
Duhul L-a dus departe, în deșert,
Să treacă prin umana ispitire,
Dar, prin Cuvânt, Ispititorul e inert.

Apoi prin viață Și-a îndeplinit menirea:
Celor săraci, orfani și păcătoși
El le vestea plin de iubire mântuirea
Și-îi desființa pe cei "preasfinți" și cei făloși.

Și, fiți atenți, Desăvârșirea,
Cel care-i Leu, Atotstăpân,
Și-a însușit și chinul și rușinea
Și S-a lăsat pus în mormânt.

Acum, încovoiat de lacrimi, înțeleg:
Când mă analizez pe mine-n taină,
Când inima-mi de lanțuri mi-o dezleg,
Dezbrăcat de nemurire El mi-a dat o haină;

O haină a Iubirii din noul Legământ,
Ce n-are preț și nici asemănare,
Blestem El S-a făcut să pot fi sfânt
Și cetățean Împărăției viitoare.