Răsar zorii dimineții,
În splendoarea ei se-arată,
Roua care udă spicul,
Ce asteapta să se coacă,
Se arată și o rază,
Ce ușor îl încălzește,
Bucuros e spicu-n ziua,
Ce în față se iveste.

Se hrănește el din stropii,
Care-ncet i-a așternut,
Razele din răsăritul,
Zilei care-a început,
E voios... sătul... dar spicul,
Miezul zilei nu îl stie,
Nici zăduful care vine,
Să îl coacă în pustie.

Bucurându-se de clipa,
Ce frumos a început,
Peste el de-odată norii,
Sus pe cer s-au așternut,
Speriat de-ntunecimea,
Care iute s-a lăsat,
Tremurând făcu el spicul,
Ca să fie clătinat.

Dar cand se-apleca mai tare,
Soarele iar apărea,
În blândețea lui de soare,
Spicu-ncet îl ridica,
Raza îi era tărie,
Sprijin spicului răpus,
De furia ce venise,
Doar din norii cei de sus.

Ei erau ca niște umbre,
Peste spic ce apăsau,
Doar cu deznădejde norii,
Bobul crud ei îl hrăneau,
Ca să cadă... să nu fie,
Bobul greu, un bob ales,
De-acea mână perforată,
Ca să fie el cules.

Peste el furtuni de teamă,
Și bătăi de vânt veneau,
Clipe de zaduf cu grijă,
Bobul crud ce îl coceau,
Nu știa dar ziua care,
A-nceput așa frumos,
Era ziua pregătirii,
Bobului... . de El... Hristos.

Era el trecut de Domnul,
Prin furtuni, prin ploi, cuptoare,
Ca să fie copt în clipa,
Secerișul când apare,
El să fie rodul... bobul,
Ce prin arșiț-a trecut,
Ca să fie greu în vremea,
Când se-apropie-un cernut.

Să nu fie ca o pleavă,
Ce-i luată ea de vânt,
El să fie bobul care,
A fost copt... crescut de-un sfânt,
Care l-a trecut prin toate,
Ploi, furtună și cuptoare,
Ca să fie gata bobul,
Când El vine... de plecare.