Nu-i în lume o mai mare,
Dragoste c-a lui Isus,
Simt mereu fiorii vieții,
Ce coboară ei de sus,
Când tristețea se strecoară,
Inima să-mi înfășoare,
Căci ar vrea să nu ajungă,
Al meu suflet la izvoare.

Vrea să mă îndepărteze,
Să-mi aducă doar suspin,
Din paharul vieții mele,
Ca să beau numai pelin,
Dar din cer acea iubire,
Care e nemărginită,
Se-ngrijește să îmi fie,
Alergarea neoprită.

Vrea tristețea să-mi aducă,
Tremur pasului pe cale,
Să îmi fie deznădejdea,
Hrană când eu trec prin vale,
Dar Acel ce mă-ntocmise,
Inima în întristare,
Nu o lasă căci iubirea,
Pentru mine e prea mare.

Ea aleargă după mine,
Să mă prindă tare-ar vrea,
Să fiu robul întristării,
Doar robind în vreme rea,
Dimineți sub nori de ploaie,
Pe un așternut de val,
Se preface într-o ceață,
Despărțindu-mă de mal.

Ochii vrea să mii înece,
Glasul mut vrea să îmi fie,
Vrea ființa mea s-o vadă,
Rătăcită în pustie,
Dar un cer întreg coboară,
Calea să îmi netezească,
Căci iubirea pentru mine,
Nu-ncetează ca să crească.

Este ea neschimbătoare,
Clocotește ea mereu,
Dragostea nemuritoare,
Ce o are Dumnezeu,
Pentru mine-n orice clipă,
Eu o simt în orice zi,
Știu că-n viață niciodată,
El nu mă va părăsi.