Odata, un crestin si un ateu,
Stateau asa si mai vorbeau;
Cum se-ntâmpla asa mereu,
Se mai poate si nu-i greu,
Multe-n jurul lor vedeau.

Priveau si ei în jurul lor,
Dar crestinul le vedea altcum;
El vedea-n mirosul florilor,
Cât si-n farmecul culorilor,
Minuni, ce nu apar oricum.

In jurul lor vibra ca-n vis,
Cu splendoarea ei natura.
-Omule, acestea-s cum e scris,
Create de Cel din Paradis
Si nu cum... se vântura minciuna.

Ateul mâniat a plecat spre casa.
El nu credea a fi si-adevarat;
„Chiar o floare de-i frumoasa,
Sa fie ea de Cer aleasa"!
Si era trist, nervos si suparat.

Insa el la crestin s-a pomenit,
Invitat într-un târziu la masa.
Si cum n-avea de-ascuns, de ocolit,
La un buchet de flori el a privit,
Ce acesta îl avea pictat prin casa.

-Spune, cine ti-a pictat aceste flori?
Tare sunt frumoase!
-Nimeni! Au venit asa din zori,
sa aiba si ele...admiratori,
Fiindca-s minunate, aratoase!

-La-ntâmplare sa apara, tu gândesti?
E o mare si nedreapta fantezie!
Când te uiti la tot ce-n jur gasesti,
La tot ce-i viu si-aci privesti,
Necredinta e deja o mare...erezie.