Isihastul iubirii

L-am avut o vreme ca duhovnic,
Un om smerit, când eu eram căzut,
Deși părea un bătrân anacronic
Mai înălțat ca el, n-am cunoscut!

Era călăuzit doar de conștiință,
Spunea într-una numai adevărul,
Mi-a spus că îl am pe Domnul în ființă
Și când îl voi simți, îmi pot lua zborul!

Și m-a mai sfătuit să gândesc curat,
Că fiecare gând al meu este o poartă,
Chiar dacă sunt vreodată supărat,
De Domnul gândul, să nu mă despartă!

Și mi-a mai spus să fiu așa cum sunt,
Să nu încerc să par după împrejurări
Chiar dacă lumea trece prin schimbări
Eu să spun adevărul prin fiece cuvânt!

De copilul meu i-am spus că e firav,
Că are-o boală gravă și e fără putere,
El mi-a spus să rabd această grea durere,
Că în copilul meu, Hristos este bolnav!

Mi-a spus mai multe duhovnicul meu,
Îmi plăcea să-ascult pe acest om frumos,
Înrolat de tânăr în oastea lui Hristos
Ce-n suflet îl avea mereu pe Dumnezeu!

Îi simțeam câteodată asprimea privirii
Când mă dojenea că sunt păcătos.
Dar nu mă păcălea călugărul frumos,
Cunoscut de toți ca ”isihastul iubirii”!

Mi-a fost cu drag alături în anii-aceia grei,
Mă spovedeam la el și îmi dădea canoane,
Mă mai gândesc la el și-l văd între icoane
Pe părintele Ghelasie, de la Frăsinei!