Acel ce se-aude în șoaptă, în noapte,
E plânsul meu ce strigă cu mult dor,
E plânsul inimii ce în tăcere,
Așteaptă-ntruna ca să plece-n zbor.

Așteaptă biruința cea vestită,
Atunci când glasul Tău a răsunat,
Spunând că este-o vreme hotărâtă,
Ca să dezlegi ce răul a legat.

Acele ce-s puteri întunecate,
Care mă țin în locuri ce-s pustii,
Chiar de mi-e greu, chiar de nu văd lumină,
Eu glasu-ascult ce-mi spune ai să vii.

Ca să străpungi acea întunecime,
Și biruința mare va veni,
Ca să-ți arăți a Ta slavă cerească,
Când dreapta Ta din nou va birui.

Și stropii ce se-aud în miez de noapte,
Sunt lacrimi care cad pe-obrazul meu,
Căci Doamne ochii mei mereu te-așteaptă,
Atunci când sunt lovit eu de cel rău.

Cu-a sa putere care mă doboară,
Luându-mi vlaga sufletului meu,
Lăsându-mă pustiu... gol de putere,
Chiar și de dorul ce-l aveam mereu.

Acel dor ce-l simțeam în zori de ziuă,
Acel dor care-n inimă-mi ardea,
Dar totuși eu aștept și-n zi, și-n noapte,
Și cred că în curând Tu vei lucra.