Jos pe crucea răsturnată
dintr-un sat,
am văzut un Om odată
stând cu Fața-n Mâini lăsată
și cu fruntea-nsângerată
și plângea de jalea toată
apăsat.

M-am oprit atunci din cale
lângă El...
Curgeau lacrimile vale,
printre degete, în poale,
sfâșiat, zdrobit de jale,
călător oprit în cale
singurel.

Când I-am zis să nu mai plângă,
sta duios...
Și-a pus fruntea-n Mâna stângă
și din gene-a prins să strîngă
să oprească și să stângă,
lacrima-I prelinsă lângă
Cruce jos.

Fața-I era albă toată
ca de crini,
dar albeața ei curată
sângele-o brăzdase toată,
căci pe fruntea-nsângerată
o cunună era, roată,
numai spini.

Iar în palme și-n picioare
răni de cui.
O, și-atunci, plin de mirare,
mi-am adus aminte care
e Străinul din cărare.
Când mă-ntorc, o Doamne Mare,
nu-L văzui...
Dar de-atunci când trec prin sate,
ori prin lunci,
și văd cruci zăcând uitate
mie-mi pare că pe toate
stă Isus plângând în coate
multa lumii răutate,
ca atunci...