V-ați întrebat ce-i dragostea, vreodată,
Când ați cuprins sub calde pleoape cerul?
Din ce izvor de zori e revărsată,
Sub ce-nserări își mistuie misterul?

Din flăcără, din dor, dintr-o minune,
De unde-și varsă-n imnuri adâncimea?
Ce ropot de visări pot s-o-ncunune,
Când își așterne-n inimi limpezimea?

În preajma ei e dulce armonia
Pe portativ de inimi înfrățite...
Când ni-e trimisă-n valuri bucuria,
Ca într-un lied din note limpezite.

În vadul ei ni s-a urzit salvarea,
Când din iubire-a fost jertfit un Miel...
Din rana ei ni s-a desprins iertarea
Ce ne-a-nălțat ca fii de Dumnezeu.

Iubirea-i mai întâi ca o văpaie,
Învolburată-n unduiri răzlețe...
Vărsând în inimi zbucium de izvoare,
Din albie de jar și frumusețe.

Iubirea-i mai apoi înțelepciune...
Învederată-n blânda ei purtare,
Alinul pus pe rană-n rugăciune,
În clocot, în tăcere, în răbdare.

Iubirea-i, în amurg, limanul dulce
Spre care urci pe drumuri de jertfire...
Spre Mielul ce ne-a spus, murind pe cruce,
Că mai presus de toate... e Iubire.

Sădiți-o, dar, în inimă, comoară,
În suflet, diademă de lumini...
Străluminați cu ea tristeți de seară,
Când lângă flori și zâmbet mai cresc spini.

Sădiți-o-n văi, sădiți-o și pe stâncă,
La bine - prieten, în durere - steag.
Prin rugăciuni, cunoașteți-o, adâncă,
Prin Domnul ce vă este cel mai drag.

Căci nu putem iubi decât nevolnic,
Sărac, plăpând și fără profunzime,
De n-am crescut, în suflete, statornic,
Întâi de toate, de ce-i sfânt, iubire.

Căci nu putem iubi în noi țărâna,
De n-am iubi întâi de toate cerul...
Dar nici cu Dumnezeu n-am mai fi una,
De n-am iubi, în semeni, efemerul.

C-așa-i iubirea: întâi ca o văpaie,
Apoi o roadă-n lanuri de jertfire...
Din care-așternem drumuri către Soare,
Spre Dumnezeu, ce-i mai întâi... Iubire.

Alexandra-Ligia, 17.07. 2021