Răsări soare plin de raze ce pământul încălzesc,
Stropii mici de rouă vie, ei sub ele strălucesc,
Tot pe ele se înalță înspre cer încet zburând,
Flori și fire vii de iarbă, lasă-n urmă pe pământ.

După ce răsări tu soare, sus pe cer să mai rămâi,
Ca noi să simțim căldura, cea din dragostea dintâi,
Până-n miezul cel de ziuă, tu să fii acela care,
Luminează-ntotdeauna, pe pământ a noastră cale.

Dar când miezul cel de ziuă, se grăbește... te-aș ruga,
Să încetinești apusul, ce-i grăbit în a-părea,
Care vrea iute s-aducă, noaptea... să ne-nfiorăm,
Unul câte unu-n bezna, rece să ne scufundăm.

Tu să nu o lași să vină, ai putea ca să lungești,
Ziua-n care tu pe ceruri, pentru noi să strălucești,
Noaptea să nu fie-aproape, doar tu lângă noi să fii,
Soare sfânt, a celor care vor fi-n veci în ceruri vii.

Cu-ale tale raze sfinte, s-o îndepărtezi de-ai vrea,
Să ne dai mai multă vreme împreună... ai putea,
Tu rămâi mai mult pe ceruri, noi ca să ne pregătim,
Pentru lupta cea din noapte, unul ca să nu murim.

Dar de ar veni... ea noaptea, să rămâi mult ne-am dori,
Căci și-n noapte ale tale, raze calzi ne-ar încălzi,
Ca să luminezi tu soare, ai putea și-n miez de noapte,
Să ne fii o călăuză, să ne fii mereu aproape.

Noi nu vrem ca să răsară, vre-un apus pe-a noastră cale,
Să rămâi mereu pe ceruri, chiar când trecem și prin vale,
Dar de vor veni și norii, printre ei să strălucești,
Cel care desparte norii, soare de pe cer... tu ești.

La un mal pe-o-ntinsă mare, să ne duci doar tu-ai putea,
Pe-ale tale raze soare, să ne treci ușor de ea,
Și în noaptea ce vre-o dată, ea să vină nu am vrut,
Pentru noi iubite soare, poți să strălucești mai mult.