Pe marea vieții valuri de-ntristare,
Lovesc în barcă-n larg ca să ajung,
Acolo unde ce-i ce se scufundă,
Sunt obosiți și ei mereu doar plâng.

Să mă aruce-n vremuri de ocară,
Azi valurile vieții vor mereu,
Dar nu mi-e teamă... barca mi-e condusă,
De unul singur... El e Dumnezeu.

Nu poate să-mi înece astăzi dorul,
În ape tulburi ce a ridicat,
Adâncu-ntunecat din marea vieții,
Ce-ar vrea ca să-mi fie dorul înecat.

Nu poate ca să stingă el nici focul,
Ce inima cu dragoste-a umplut,
Nu poate nici privirea să-mi aplece,
Eu vreau să văd ce nu am mai văzut.

Nu poate să-mi oprească el nici pasul,
Grăbit spre mal ce este el mereu,
Oricât de-nalt ar fi azi valul vieții,
De mână trec de el cu Domnul meu.

Nu-mi este teamă, chiar de-i tulburată,
Acel ce marea poate-a potoli,
E Domnul... El și vântul și furtuna,
Le mustră... doar El poate-a le opri.

Doar El pe mare-mi poartă astăzi grija,
S-ajung la malul care-i mult dorit,
De mine... de-al meu suflet... de ființa,
Cu greu spre mal în viață a vâslit.