Să nu cazi când bate vântul din pustie
Şi în ochi se-adună fire de nisip;
Mersul greu şi şubred stă de mărturie
C-ai umblat odată fără vrednicie -
Asta e pedeapsa; altfel nu e chip.

Să nu cazi în ziua când e cald şi bine
Şi de norii negri nici nu-ți aminteşti;
Dumnezeu, din ceruri, s-a gândit la tine;
Fii smerit în toate, fiindcă El te ține
Şi de-ți pare altfel, iar te poticneşti.

Să nu cazi când noaptea e la prima strajă!
Spre răsare-soare dacă te îndrepți,
Lâncezeala lumii nu te prindă-n mreajă,
Căci deșertăciunea are must sub coajă
Şi te-mbată somnul când nici nu te-aştepți.

Pân-ajungi să-ncaleci dealul bătrâneții,
Poate că-i sfârșitul într-o zi sau azi.
Fă-ți din rugăciune gardul şi pereții,
Cu credință pune stavilă săgeții,
Dragostea, speranța potopesc nămeții.
Mirele i-aproape, vine. Să nu cazi!