S-au spulberat adânci dorințe, luate de-un vârtej de vânt,
M-a dus ca să cunosc vârtejul, o-naltă stare din adânc.

Să gust din lupta cu văzduhul, s-aud din răcnetu-auzit,
Întins să fiu pe-adâncul care, mă vrea un suflet prăbușit.

M-a dus prin șanțurile care, vrăjmașu-adânc el le-a săpat,
În ape tulburi... cu furie, cu ură astăzi m-a-necat.

În ape tulburi ale morții, balaurul ce le-a vărsat,
Ooo... Dumnezeule, el astăzi, atât de-adânc m-a scufundat.

Mi-a înăbușit suflarea, suflu ca să nu mai am,
Sufletu-mi de stânci lovește, să n-alerg cum alergam.

Teama dar și-ngrijorarea, din vârtej au aruncat,
Lanțuri groase... fără milă, peste mine au legat.

Să mai strig nu pot... puterea, iute ea mi-a fost luată,
De acel vârtej din vântul, ce-a pornit spre mine-ndată.

Sub un urlet de furie, lupta-i crâncenă... e grea,
Căci slăbănogită-i Doamne, în vârtej ființa mea.

În vârtejul ce azi praful, peste mine-a ridicat,
Care urlă să-mi aducă, grele vremi de neuitat.

În mânia lui turbată, azi ființa mea îmi poartă,
Vrea s-o vadă el înfrântâ, vrea s-o vadă-nvinsă... moartă.