La început de vremi era Cuvântul.
A fost, există și va fi mereu.
Atunci când nici nu exista pământul
Doar Duhul peste ape ca și vântul,
Cuvântul era însuși Dumnezeu.

Un Dumnezeu, o forță creatoare,
A tot ce este, inițiator.
Apoi privind creația-n splendoare
A și rostit o binecuvântare,
Ca un părinte bun și iubitor.

Iar peste vremuri Dumnezeu Preasfântul,
A poruncit prin Moise lui Aaron
Căci vrea să-și înnoiască legământul,
El, care-n veci nu-și va călca Cuvântul,
Și care-n orice vreme e pe tron.

“Așa să binecuvântați copiii,
Și să le spuneți că sunt Dumnezeu.
Acel ce-n brațe pot să vă port fiii,
Care vă strâng cum strânge cloșca puii
Sub aripa și adăpostul Meu.

În orice vreme El să te păzească,
Cu îngeri tăbărând în jurul tău.
La umbra Lui să te adăpostească
Și-o mână tare, veșnică, cerească
Să te-ocrotească pururea de rău.

Să facă Domnul ca să strălucească,
Fața Lui bună peste tine-n veci.
În cunoștință te îmbogățească,
Lumina sfântă să te însoțească
Cu milă, îndurare pe poteci.

Și Domnul tău să Își înalțe Fața,
Mai sus de orice lucru tot mereu.
În orice zi, și noaptea, dimineața
De pacea Lui să-ți fie plină viața
Să fie peste tine Dumnezeu.

Astfel să puneți veșnic al Meu Nume,
Ca o pecete peste fiii tăi.
Căci sunt ai Mei, și despărțiți de lume
Îmi vor purta cu cinste Sfântul Nume,
Cât vor umbla în ale Mele căi.”

Și astăzi vocea Lui încă răsună:
“Aduceți fiii voștri-n Fața Mea!
Căci pentru toți am pregătit cunună,
Aceasta este vestea cea mai bună
C-abia aștept a binecuvânta!”

Dany Căpătan