În nopții pustii, cu frunze tot mai reci,
Îngândurat ca lemnul crucii Tale,
Eu sunt copacul ce-a plecat în vale
Și-acum Te rog de tot să nu mă-neci.

Ca un catâr nebun, fără zăbale,
Am strâns la piept străinele poteci
În locu-n care-aștept să mă petreci
Prin tot gunoiul care-mi stă în cale.

Jinduitor la mila Ta, să-mi sape
Un loc destul, ca să mă chemi la cină
Și-un loc mai sus, pe munte, să mă scape,

M-am strâns în mine-aici, la rădăcină,
Că dintre toate ce mi-au fost aproape,
Mi-a mai rămas un rest de lună plină.