Tu nu disprețuiești vre-o dată omul,
Părinte sfânt și bun, Acel ceresc,
În fața Ta suntem la fel... și Doamne,
Eu pentru asta mult... mult te iubesc.

Tu nu disprețuiești vre-o dată omul,
Sărac ce-i pe pământ ooo... Dumnezeu,
O mână de-ajutor întinzi spre-acela,
Ce duce-n viață greu el după greu.

Tu nu disprețuiești Isus ființa,
Ce-adesea-i în suspine pe pământ,
Tu pentru ea ești alinare Doamne,
Și-atunci suspinu-i transformat în cânt.

Dispreț în ochii Tăi n-au nici bolnavii,
La Tine vindecare au găsit,
Căci Tu cu-a Tale brațe larg deschise,
Bolnavii în iubire i-ai primit.

Tu nu alungi un suflet când tristețea,
Atât de strâns în viață l-a legat,
De bucurii divine... fără margini,
Îl umpli... și de Tine-i dezlegat.

Tu nu disprețuiești vre-o dată omul,
Tăcut... căci Tu tăcerea îi asculți,
Dar și pe cel ce-ncet el urcă dealul,
Vre-o dată Doamne Tu pe El nu-l uiți.

Nu-l uiți nici pe acel ce azi pe cale,
Mereu el este Doamne prigonit,
Pe cel care de-o lumea-ntreagă este,
Spre Tine alergând batjocorit.

În ajutor îi vii mereu Isuse,
Și celui ce e astazi alungat,
Tu singur acel suflet niciodată,
Să urce drumul greu nu l-ai lăsat.

Tu Cel ce-mpărățești astăzi pământul,
Și cerul plin de slavă-mpărățești,
Tu omul niciodată Doamne sfinte,
Nu îl alungi... nu îl disprețuiești.