Se-aude-un glas încetișor, ce strigă cu blândețe,
Aduce el mereu... mereu, doar zâmbete pe fețe,
Pe cel pierdut îl strigă azi, tot blând... încetișor,
Ca cel pierdut să simtă el, al Duhului fior.

Se-aude-un glas dintr-un izvor, de apă dătătoare,
De viață celui care azi, e-mpins ca să coboare,
Dă aripi sfinte pentru-un zbor, ce-i înspre veșnicie,
E glasul care-n întristări, aduce bucurie.

Se-aude el neăncetat, atât de blând răsună,
În zorile din dimineți dar și sub clar de lună,
Răsună printre stele azi, mereu el se aude,
Căci vrea să fie auzit, chiar și de cele surde.

Să tacă glasul nu mai vrea, el face o trezire,
Pământului ca să îi dea, în dar o nemurire,
Să îi aducă ar dori, azi glasul auzit,
Lumină... să nu fie el, pământul rătăcit.

Și strigă azi adeseori, se-aude-atât de tare,
Printr-un lăstar ce-a înverzit, dar chiar și printr-o floare,
Se-aude-n foșnet de păduri, chiar de-i în departare,
Stigarea lui ea poate fi... o ultimă strigare.

De îl auzi... tu să nu stai, acum nepăsător,
De-auzi azi glasul ce-i strigat, el blând... încetișor,
Să îl urmezi căci este-un glas, din ceruri ce-i strigat,
El este-acelaș care odat pe nume te-a chemat.

E glasul care te-a salvat, odată din robie,
El te-a condus când rătăceai, pământule-n pustie,
Acel ce astăzi te-a strigat, el este-acelaș glas,
Căci de atunci până acum, nu a făcut popas.

În încercări te-a întărit, căci este el tărie,
Și în cuptor te-a răcorit, ți-a dat și bucurie,
El călăuza ta a fost, în vremuri de razboaie,
A dus povara ta... mereu, atâta de greoaie.

Ascultă-l... este el la fel, e blând... plin de putere,
Vrea astăzi tu să îl urmezi, căci vrea a ta durere,
S-o vindece, și rana ta, pământule ar vrea,
S-o ungă glasul blând... duios, azi cu puterea sa.

Căci este coborât de sus, și tot din cer ce vine,
E plin doar de puterea Lui, de cele ce-s divine,
E glas vindecator acel, ce azi s-a auzit,
El pentru tine-a răsunat, căci ești pământ iubit.