— Ooo... Doamne, ooo... Tată.
— O inimă flamandă caută hrană, un suflet pierdut... lumină, o ființă obosită... odihnă~&,"&~eu te caut pe Tine.
—Alergarea mă obosește, îmi dă jumătate de suflare ce nu mă satură, îmi îndoaie genunchii tremurați, îmi presoară creștetul cu albul zăpezii... dar tot alerg.
—Uneori cerul vine în ea atât de aproape... . ooo unicul meu Stăpân, căci norii sunt atât de groși.
Dar chiar atunci... în golul din pieptul meu zvâcnește ceva.
Se-ntâmplă ceva.
Norii cu apropierea lor furioasă îmi arată mereu trecerea lor, căci acea zvâcnire îmi duce cu puterea ei... ochii inimii mele ce tânjesc... dincolo de nori, ca să vadă că cele trecătoare se trec.
—Ca să vadă inima mea... că spaima se înspăimântă pe ea.
—Și când ochii mei întâlnesc clipa de după nori, golul nu mai este gol, o bătaie îl umple, ochii nasc izvoare, buzele se dezlipesc dar gura mută rămâne, inima tremurând cântă, fruntea ușor mi se încrețește, căci Doamne... totul devine real.
Visele nu mai sunt vise, norii sunt cu trecut, viața e vie, plânsul e râs, durerea e bucurie, văile adânci sunt străzi de aur, ooo... aș vrea totul să opresc, căci Doamne... acolo... ești Tu.... . . Și unde ești Tu... . ești doar Tu... . .