Cât mi-ar fi plăcut Isuse, drumul ce-i în viața mea,
Să nu fie plin de lacrimi, zâmbete să am în ea,
Să nu fie suferință, aș fi vrut unul ușor,
Sub un cer senin... albastru, înspre Tine-ncet să zbor.

Cât mi-ar fi plăcut ca ziua, ea mereu să fie plină,
Doar de soare, căci vreau viața, să îmi fie doar senină,
Ce ușor mi-ar fi pe cale, de ar fi cum îmi doresc,
Dar aud o întrebare... la sfârșit... unde sfârșesc?

Cât mi-ar fi plăcut un zâmbet, să fie fără sfârșit,
Pe-a mea față care astazi, ea sub lacrimi s-a-ncrețit,
Dar în inimă-ntrebarea, și-a făcut un loc ascuns,
Și mereu aud cum spune, doar zâmbind... unde-ai fi-ajuns?

Mai aud cum mie-mi spune, glasul ce m-a întrebat,
Că doar lacrimile multe, vor deschide ceru-ndat,
Că un drum ce-i cu petale, el nu va sfârși în cer,
El sfârșește-n locul care, cei ce sunt pe el ei pier.

Aș fi vrut și-amărăciunea, să nu aibă-n viața mea,
Loc... căci ea mereu mi-aduce azi o apăsare grea,
Dar acelaș glas îmi spune, mierea este-n cerul sfânt,
Că o voi gusta de astăzi, voi răbda pe-acest pământ.

Cât mi-ar fi plăcut ca valea, eu să n-o fi cunoscut,
Nici durerea ce mă face, de durere să fiu mut,
Dar aud din nou cum spune, valea este-o trecătoare,
Spre un loc unde e veșnic, timpul ce-mi doresc... cu soare.

Dar și nopțile ce astăzi, parcă sunt fără sfârșit,
Ca să fie mult mai scurte, Doamne... cât mi-aș fi dorit,
Dar acelaș glas îmi pune, el din nou o întrebare,
Că în noptile mai scurte, te-aș fi întâlnit eu oare?

Doamne vreau toate ușoare, să îmi fie pe pământ,
Dar să nu te pierd pe Tine, Dumnezeule prea sfânt,
La dorința mea de astăzi, eu te rog să nu privești,
Du-mă doar pe drumul care, duce-n slăvile cerești.

Chiar de-i greu, să nu-mi lași pasul, pe un drum ce-i mai ușor,
Căci eu vreau să urc Isuse, nu aș vrea ca să cobor,
Dar eu te-aș ruga pe Tine, când mi-e greu Tu ca să vii,
Să nu pleci... îmi este teamă, lângă mine să rămâi.