Dintr-o vale-n altă vale, pasul meu este purtat,
Întunericul răcnește... să mă vadă dărâmat,
Și-ar dori în astă vreme, care este pe sfârșit,
Să mă sece de putere, să nu strig spre Cel iubit.

Uneori e-atât de lungă, să mai ies din ea nu vrea,
Valea cea întunecată, ce și azi mă ține-n ea,
Mă cuprinde cu fiorii, reci de pe al ei adânc,
Ce mă fac pe-adânc de vale, eu doar să suspin... să plâng.

Vrea să îmi aplec privirea, dar nu asta îmi doresc,
Înspre cer mi-e ațintită, căci și-n vale eu iubesc,
Și înspre a mea iubire, eu privesc de-aici... din vale,
Căci eu știu... e lângă mine, simt mereu a Sa-ndurare.

Oricât e de-ntunecată, El mă luminează-n ea,
Ca să-mi fie mie pasul, doar pentru a-nainta,
Și mă ține-n ea de mână, Cel pe care îl iubesc,
Căci nu vrea în valea lungă, eu azi ca să rătăcesc.

Chiar de ies din ea și alta, mie-n față-mi v-apărea,
Tot ce vreau... este puterea, înspre El de a striga,
Căci de-atunci de când coboară, e ușor... nu este greu,
Căci iubirea mea ea este, sfântul Domn, e Dumnezeu.

De-i zăduf... El mă adapă, de mi-e foame mă hrănesc,
Cu-acea hrană ce-i lăsată, de Acel ce îl iubesc,
De mi-e frig mă încălzește, El nicicând nu m-a lăsat,
Să mă-nghit-o vale-adâncă, oricât ea s-ar fi luptat.

De-i o luptă mult prea mare, pentru mine luptă El,
Al meu Domn... a mea iubire, Regele Emanuel,
Căci puterea de-a învinge-n orce luptă ar veni,
El o are oricât astăzi vale-adâncă ar răcni.

Dintr-o vale-n altă vale, de voi fi eu astăzi dus,
Știu că-n ele nu sunt singur, e cu mine-al meu Isus,
Mă va scoate El din ele, căci eu sunt pe brațul Său,
De nimic nu-mi este teamă, căci mi-e Domn... mi-e Dumnezeu.