De-ai rămânea fără cuvinte
Tu ai crea altele noi
Nu Te dezlegi de-a Tale jurăminte
Tu dai rodire și-n copacii goi

De ar seca și marea și oceanul
Într-o clipită Tu le-ai umple înapoi
Și nu ții cont cât de departe e limanul
Tu chiar și muntele în apă îl cobori

Tu ai crea din veșnicii secunde
Și din secunde veșnicii întregi
Căci Tu ești în afara cronosului unde
Și tot Tu timpu-l legi și îl dezlegi

Și soarele de ar fugi și s-ar ascunde
El s-ar întoarce la porunca Ta
Și stelele de-ar refuza a-Ți mai răspunde
Într-o clipită le-ai întuneca

"Zidar fără mistrie"* Te numea poetul
Și-într-adevăr nicio unealtă nu-i ca mâna Ta
Căci la porunca-Ți din nimica iese totul
Și asemeni tot ar dispărea

Doar omul, el nu Îți dă pace
Dar Tu i-o dai deplin când Te cobori
Ah, taine câte-n Tine zace
Și noi le aruncăm ca pe gunoi

Doar omul, încăpățânat fără măsură
Și rău cum nu-i nimic pe acest pământ
Deși știai că l-ai făcut din zgură
Ai vrut prin dragoste și jertfă să-l vezi sfânt

Și mă întreb și eu precum poetul
"O, Tată, ce eşti Tu? Cum eşti?"*
Și am aflat: Tu ești Atoatecreatorul.
Tu ești Cuvântul. Tu ești Acela ce-L rostești.


(* "Taine"- C. Ioanid)