Îmi iau crucea-n dimineață, înspre sear-o duc cu greu,
Și în nopți doar lângă mine, eu o țin astăzi mereu,
Căci am o dorință mare, de-a ajunge-acolo... sus,
Și eu știu... nu pot ajunge, de nu duc ce am de dus.

Ea mereu mă-ngenunchează, căci sub ea eu obosesc,
Uneori e-așa greoaie, și aș vrea s-o părăsesc,
Dar ea ceru-mi va deschide, când voi sta la poarta lui,
Chiar de-i grea... nu vreau vre-o dată, să o dau eu nimănui.

De nu am s-o duc... putere, ochii îmi ridic în sus,
Și îndată cu putere se coboar-al meu Isus,
Ca atunci când trec prin vale, să o duc mult mai ușor,
Cu-a mea cruce grea în spate, cu-ajutorul Lui eu zbor.

Mă mai duce în popasuri, dar din nou spre ceruri strig,
Căci nu vreau pe drumul crucii, să opresc... și mă ridic,
Pe ea nu o las în urmă, căci e crucea care eu,
Trebuie s-o duc la poarta, Raiului... la Dumnezeu.

Trebuie s-o duc întreagă, fără să fie lovită,
De vre-un murmur sau cârtire, ci doar bine îngrijită,
Va putea să îmi deschidă poarta să ajung acasă,
Dacă azi a mea ființă, pe-acest drum ce-i greu n-o lasă.

Chiar de uneori ea astăzi, mă apleacă la pământ,
Nu o las de pe-ai mei umeri, nici din inimă... nici gând,
Este-a mea... și tot ce mie, Dumnezeu mi-a dăruit,
Eu primesc cu bucurie, chiar de-s uneori trudit.

Îmi iau crucea-n dimineață, și o duc tăcut mereu,
Îi spun gurii ca să tacă, chiar s-o duc de-mi este greu,
Inimii să o iubească, azi îi spun... căci crucea mea,
Este una mult mai mică, decât eu aș merita.