Către Tine-mi deschid gura, ca să iasă eu aș vrea,
O mai lungă-ntunecime, ce-a cuprins ea mintea mea,
Cu-o adâncă întristare, Dumnezeule ceresc,
Inima ea îmi hrănește, dar eu Doamne n-o doresc.

Ne-ntrerupt mă întristează, este-atât de-apăsătoare,
Ea nu știe dar mi-aduce, clipe ce-s tulburătoare,
Care-mi tulbură vederea... dar și simțurile mele,
Doamne Tată... de o vreme, sunt ele atât de grele.

Doar în locul din pustie azi mă duc și-mi este greu,
Căci privirea-mi nu te vede, când privesc în jurul meu,
Moartea mișună întruna-i simt mirosul în pustiu,
O întreb de și ea are, ceasul care-i prea târziu.

Ea mă duce... întristarea, la un capăt de sfârșit,
Unde vre-o fărâmitură, de speranță n-am zarit,
Unde negrul e culoarea, aparent dominatoare,
Dar și-acolo este negrul, ce încet... încet dispare.

Și apare-ntunecimea, care-i fără de culoare,
Ce-mi aduce neputință, Sfantule... de-naintare,
Este cea ce mă-nfășoară, azi cu lanțurile grele,
Îngrădește-acele vise, ce cândva au fost a mele.

M-a legat și de picioare, și de mâini... gura mi-a-nchis,
Dar un foc ce-i de iubire, pentru Tine nu l-a stins,
Întristarea care astăzi, pacea... liniștea mi-a luat,
Ca să fiu pe calea vieții, cel adânc ce-i tulburat.

Mi-a adus doar vremea lungă, pe cea scurtă nu o văd,
Sufletul mi-l chinuiește, cu-o dorință de prăpăd,
Doamne doar la Tine este, ce cândva eu mi-am dorit,
Căci în mine-orice dorință, azi de ceruri a pierit.

Căci acea întunecime, care-n viaț-a apărut,
Ea se luptă azi cu mine, zi de zi Isus m-ai mult,
Ca să-mi ia și-acea iubire, ce o vreau... ce o doresc,
Este tot ce am în viață, și-n neliniște... iubesc.