O necurmată frământare, este trăirea pe pământ,
De când se naște, până moare, omul se zbate, frunză-n vânt,
E dus de valuri, de furtună, purtat pe unde fel de fel
Și nu își înțelege starea, cât nu cunoaște cine-I El!

Traiecte multe și greșite, fac viața fără sens și scop,
Dorințele sunt împlinite, iar când mai vine câte-un hop,
De vină este necuratul, ispita, bat-o vina, ea,
Conduce inima și gândul, să facă tot ce pofta vrea!

Ce scuză bună! Nu e omul, cel ce decide-n dreptul său?
După rodire vezi de pomul, e unul bun sau este rău,
Degeaba are el coroană, când nu face nici umbră, da!
El stă-n răscruce ca o stană, ce mândru e! De ce-i așa?

Pentru că nu își vede starea de pervertit, de păcătos,
(Întortocheată e cărarea, atunci când nu-L ai pe Cristos!)
Căci nu te înfrățești cu lumea și nu-i faci pofta, niciodat',
Dacă îți spui că ești cu Domnul, nu poți să fii un posedat!

Tu ști cui aparții, de-aceea, poți să învingi, dacă-L iubești,
Poți să-ți rescrii dar, odiseea, dacă dorești să te sfințești,
În arșiță, să fii izvorul ce-astâmpără pe însetat,
Pentru sărman să îți dai rodul, așa cum Duhul te-a-nvățat!

Să nu aduci lacrimi pe față, când Dumnezeu alta îți cere,
Căci tot ce faci în astă viață, se va întoarce cu putere,
Răsplata va fi pe măsură, iubire dai, primești iubire,
Când răspândești durere, ură, așteaptă-te la osândire!

O necurmată frământare, este trăirea pe pământ,
De când se naște, până moare, se zbate omul, frunză-n vânt,
Când pe Isus Cristos găsește, primește pace sfântă, har,
Ca o corolă înflorește, căci se sfințește iar și iar!

02/10/2021, Barcelona- Lucica Boltasu