Se-adună câteodată nori negri și lânoși,
Ce-nconjură pământul spre inima de carne,
Și-aș vrea măcar ca ochii să-mi fie curajoși –
Dar ce potop de lacrimi știu ochii să răstoarne!
Nu-s strună de vioară, nici tril de ciocârlie,
Dar când vorbesc cu Tine, sunt primul dintr-o mie.

Se scutură a moarte ciulinul din ogradă,
Iar umbra de speranță se-ascunde-n bălării…
Cine-ar putea hotaru-ncercărilor să-l vadă,
De nu-Ți vorbește Ție, iar Tu cu el să fii?
Cu fruntea către stele, cu sfeșnicul în mână,
Am râvna la picioare, iar dreapta Ta, stăpână.

Învață turturica pe câinele din cușcă
Ce-nseamnă drumul liber, cu aripa spre cer;
Dar el își frânge gâtul înspre pământ și mușcă
Un fir uscat de iarbă, anemic și stingher.
Când vorbele-s străine, mai cu putere dor
Și-o aripă nu-ți este de leac sau ajutor.

Jelesc bolnavii lumii și-alungă-ncurajarea,
Se fac în taină arme, icoanele scuipând,
Vorbesc de Tine unii, dar Îți resping iertarea,
Iar alții vor dreptate și-njură lăcrimând.
Ne-ai spus că mulți sunt care vor fi pierduți pe veci,
Căci și-au ales destinul cu sufletele seci.

Cetate de-apărare la vremea care vine
E să-Ți pricepem vrerea și să vorbim cu Tine.