Unde ne-am pierdut credința, oare unde este-acum? ,
Când ne clatinăm pe cale, și privim' napoi pe drum,
De ce o lăsăm să moară, oare nu o vrem noi vie? ,
Ca pe drum spre mântuire, călăuză să ne fie.

Unde ne-am pierdut nadejdea? , de scăpare nu vedem,
De ce tremurăm în teama? , care vine când nu vrem,
De ce azi vegherea este, doar sub soare... nu sub nori,
De ce suntem spinii ce înțeapă flori.

Unde ne este speranța? , că-ntr-o zi-L vom întâlni,
De ce ascultăm azi teama? , care poate rătăci,
Orice inimă ce-ascultă, șoaptele nimicitoare,
De ce astăzi ne conduce, vremea cea înșelătoare.

Dar încrederea ce-odată, ea ne ridica-n picioare,
Printre noi ea nu mai este, unde este astăzi oare? ,
De ce ne-am pierdut răbdarea și dorința de-a lupta,
Unde vom ajunge oare, de continuăm așa.

Să ne adunăm îndată, gândurile care zboară,
Să le ținem adunate, unul să nu fie-afară,
Căci afară e otrava, lumii ce ne-a otrăvit,
Și rămânem goi de toate, pierdem tot ce-am zămislit.

De nu l-am lăsa afară, el să zboare-n lumea mare,
Nu ne-am pierde azi credința, nu ne-am clatină pe cale,
Și nădejdea ar fi vie, dacă azi nu ne-am hrăni,
Cu otrava lumii care, doar dorește-a nimici.

De-ar fi gândul nostru-n toate, mai departe azi de lume,
Am vedea în orice vreme-n orce clipă o minune,
Căci Isus mereu lucreaza, El n-a dat nicicând' napoi,
Și în orice vreme-a vieții, s-a gândit mereu la noi.

Să fim azi și noi aceia, ce-L purtăm mereu în gând,
Pe Isus... și nici-o clipă, cât mai suntem pe pământ,
Să nu mai privim în lume, lumea ne va omorâ,
Este cea care-n adancul, morții ne va coborâ.

Și vom fi mereu departe, de al nostru Dumnezeu,
Și acei ce sunt departe, ei sunt robii celui rău,
Să nu mai lăsăm otrava, astăzi să ne otrăvească,
Să lăsăm mereu doar cerul, ca pe noi să ne hrănească.

Căci o hrană care vine, de la bunul Dumnezeu,
Ne va ține azi credința, vie ea pe drum mereu,
Și nadejdea, și speranța, tot ce lume-a otrăvit,
Va-nvia... căci Cel din slavă, moartea El a biruit.