Chiar de-s obosit în luptă, nu voi fi vre-o dat' răpus,
Când eu obosesc... coboară, mâna sfant-a Lui Isus,
Cât mă odihnesc... doar Domnul, luptă unde e mai greu,
Căci puterea de-a învinge, este doar la Dumnezeu.

Când o mare apasare, al meu pas ea mi-l oprește,
Simt cum marea îndurare, înspre mine ea privește,
Și m-ajută înc-o treaptă, înspre El să urc ușor,
Ca să nu mi se oprească, alergarea mea în zbor.

Când furtuna-i mânioasă, eu sunt cel mai bucuros,
Marea valuri când ridică, simt cum brațul lui Hristos,
Peste toate el mă trece, ba mai mult... mă duce sus,
Ca să simt eu pacea sfântă, doar la pieptul lui Isus.

Când simt că singurătatea, îmi oferă haina sa,
Îmi ridic spre cer privirea, și încep iar a striga,
O prezență minunată, lângă mine se coboară,
Și atunci singurătatea, fuge... nu mă înfășoară.

Când se-aud doar șoapte-n noapte, cânt un imn de biruință,
O cântare îmi aduce doar putere-n neputință,
Nu mi-e teamă, oricât noaptea ar fi ea de-ntunecată,
Lângă mine-i o lumină, și în zi dar și în noapte.

Ea mereu îmi luminează, drumul către Dumnezeu,
Și îl duce pe-o cărare, unde să nu-mi fie greu,
Îmi aduce mângâiere într-o clipă-ndurerată,
Căci lumina se coboară, de la Cel ce-mi este Tată.