Cu roua-n pleoape zorii aprind lumina-n struguri,
Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală,
Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri
Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.

În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă,
Se împletesc miresme cu vântul ce adie,
Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă,
Născând printre decoruri o amplă simfonie.

Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră
Și țipătul de brumă mușcată de copite,
Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră,
Se-armonizează totul, din note împlinite.

Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă
Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea,
Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă,
Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!

Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul
Din tolba revărsată a minunatei toamne,
Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul:
Această simfonie e opera Ta, Doamne!

Simion Felix Marțian
Siegen, 14 octombrie 2021