M-am tot gândit, și nu o dată,
Cui merită să-ți dai iubirea?
În lumea neînduplecată,
Când te pândește despărțirea...

Cui merită să-i dai crezare
În tot ce spune și trăiește?
Că-n drum, la orice pas apare
Un om care dezamăgește...

Atâtea frunze amorțite
Se vestejesc profund în noi-
În sufletele mici, chircite-
Și ne simțim așa de goi!

Îmbrățișăm o clipă poate
Și-o veșnicie noi urâm.
Mai merită trăite toate,
Dacă pe oameni nu-i iubim?

Așa cum suntem - doar defecte -
Ne mai iubește Dumnezeu.
Cui merită? Nimeni vreodată.
Și nu am meritat nici eu.

El m-a iubit din prima clipă,
Chiar de știa din ce-s făcut.
N-am meritat nici o secundă.
El m-a iubit de la-nceput.

Cui merită să-ți dai iubirea?
Celui ce te-a iubit întâi.
Când nu era pe lume nimeni,
Era iubirea Tatălui.