Împarți atâtea zâmbete pe stradă,
Se-ntorc priviri nedumerite după tine.
Ești bine. Toate sunt ca niciodată.
Și se sugrumă sufletul în tine...

Te-au întrebat doi trecători sihaștri
Dacă și-n suflet înfloresc rubine.
Tu le-ai zâmbit. Sub ochii tăi albaștri
Era un lac de teamă și suspine.

Nici nu mai știi de când n-ai spus o rugă,
Nici nu mai știi de când spui ca ești bine.
Ți-e chipul o lumină ne-ntreruptă
Iar sufletul - o lume de ruine.

Cand plângi în noapte, singur, fără taine,
Ți-e totuși frică să te-ntorci la Mine,
Închizi o ușă și apoi mai multe.
Eviți mereu, mereu a Mea privire.

Nu-ți fie teama, Eu nu-ți vreau osânda!
În ochii Mei e dragoste, nu ură.
Eu, Dumnezeu, te chem să lași durerea.
Să fii al Meu cu-ntreaga ta făptură!

Căci lumea poate crede-a ta minciună,
Când le zâmbești și-arăți ca și o floare,
Dar Eu nu rup o trestie ce-i frântă.
Întoarce-te pe vechea ta cărare!