Credeam în mine nebunește
Așa cum crede floarea din câmpie,
ÎN soarele ce-adie și-ncălzește
Și-o umple de culoare și de poezie...

Credeam apoi așa cum crede
Ateul în divina-i necredință
Credeam, că-s tare și nimic
Nu poate-n viață fi cu neputință.
~&,"&,"&,"&,"&,"&~

Și-acum din tot întreaga mea tărie
E-mprăștiată-n țăndări și e praf;
Și-am dus încrederea în „eu” la cimitir
Și nu i-am scris de ciudă nici un epitaf.

Că floarea are un soare întreg
Pe cerul diafan, înalt, surâzător
Dar eu, nu am putere, cât un soare
Ci doar un soare de carton înșelător.

Eu sunt ateul ce-a fost deconspirat
Căci și el crede uneori în Dumnezeu,
Că-n ceasul tainic stau și mă surprind
Că nu cred totdeauna-n ce cred eu...
~&,"&,"&,"&,"&,"&,"&~

Și-acum din tot întreaga mea tărie
E-n Stânca care m-a primit în Ea...
Mi-e pernă și mi-e torță de Lumină vie
Isus Hristos, pe veci, Tăria mea... !