„Bine mai era cândva
Se-adunau drepții cu drepții,
Sfinți cu sfinți în rugăciune;
Dar acum, cu noi concepții,
Rătăcim, nu altceva!”
Spunem noi, cu gânduri bune,
Dând din cap ca înțelepții.
„Ce cântări de adorare
Cu ce voci înlăcrimate!”
Noi? Suntem mai instruiți,
Și în adunări-palate
Invităm pe fiecare,
Iar ei pleacă mulțumiți…
Cam atâta, din păcate.
„Ce minuni, ce-mbărbătare
Cei bătrâni când se-adunau!”
Da, aşa-i, mare credință,
Dar a noastră unde-i? Sau
Ne hrănim la întâmplare
Pân-ajungem la căință
Prea târziu, precum Esau?
Când și când, în amintirea
Timpului de-odinioară,
Avem reguli aplicate,
Atârnând pe dinafară.
Înăuntru șade firea,
Chicotind pe înfundate
C-a scăpat fără să moară.
* * *
Dacă cineva socoate
Că-i în umbletul străbun
Și privește-n jur cu silă
Ca și cum nimic comun
N-are-n noi, atunci se poate
Ca purtarea lui ostilă
Să nu-i facă-un drum mai bun.
Nu ne pune note rele,
Nu privi la noi de sus
Este-o flacără-a iubirii
Care încă n-a apus.
Și-nainte de modele,
Vestea bună-a mântuirii
Este calea lui Iisus.
De crezi singur că purtarea
Ta e fără de pereche,
Nu-i spre Dumnezeu cărarea –
Nu-i nici nouă, nu-i nici veche.