Stau de vorbă azi cu multe, ce pe drum le întâlnesc,
Stau cu ele față-n față, cu-ndrăzneală le vorbesc,
Și încep cu vântul care, îmi aduce-un timp noros,
Îmi aduce ploaia rece, eu dorind un timp frumos.

Vântule... . a ta bătaie, în zadar ea bate azi,
Oricât este încercarea, să-mi aduci numai necaz,
Și ea-i fără rost căci Domnul, știe și necazul meu,
În el singur nu mă lasă, căci sunt fiu de Dumnezeu.

Chiar de bați încet sau tare, El pe stâncă mi-a zidit,
Temelia, ca în tine eu să fiu de neclintit,
Să mă clatini tu vre-o dată vântule... nu vei putea,
Căci putere-mi dă prin harul, ce-l revarsă-n viața mea.

Când eu întâlnesc furtuna, deschid gura și îi spun,
Că de ea nu-mi este teamă, când apare ea pe drum,
Chiar de este furioasă, chiar de-aud în departare,
A ei vuiet... nu mi-e teama, căci din cer am îndurare.

Și-ndurarea cea din ceruri, este ea fără sfârșit,
Căci o am și în furtună, și în vântul ce-i pornit,
Să-mi aplece-a mea privire, care-i ațintită-n sus,
Dar nu poate căci privirea-i ridicată de Isus.

Și ce-i ridicat de Domnul, doborât nu poate fi,
Nici de vremurile grele, ce se-aud că vor veni,
Nici de valurile vieții, cărora astăzi le spun,
Nu vă ridicați căci Domnul, e cu mine pe-acest drum.

Nu ne va lăsa vre-o dată, e neschimbător Isus,
Cum a fost... El va ramane lângă noi... așa ne-a spus,
Orice întâlnim pe cale, teama toți s-o ocolim,
Să ne-ncredem doar în Domnul, cu El toate biruim.