Despărțirea? Egală cu lacrimi și durere,
Și ne-ntrebăm de ce ne despărțim;
Când despărțiți noi suntem de-acei ce îi iubim,
Din ochi ni se coboară lacrimi grele.

Întâia despărțire se petrecu-n Eden.
De-atunci tristețea sumbră se așternu pe chipuri,
Și începu durerea, se spulberară visuri,
Și dorul ne topește, și pare că-i etern.

În lumea asta fi-va mereu doar despărțire,
Mereu tristețe sumbră, și-un suflet gol, pustiu,
Dar credem că odată, cândva, într-un târziu,
Vedea-vom fericirea l-a noastră reîntâlnire.

Cu Creatorul nostru, ce va veni să-Și ia,
Pe norii slavei Sale, înveșmântată-n glorii,
Zburând spre primăvară mai lin decât cocorii,
Biserica, mireasa, un giuvaier, o stea.

Uita-vom ce-i durerea și-acea tristețe sumbră,
Ce ne-a-mpietrit și chipul și inima, mereu,
Vom fi în cer, acasă, vom fi cu Dumnezeu,
În fericirea noastră nu va mai fi vreo umbră.