Ziua cu noaptea, Doamne, se îngână
Mă lupt cu greu cu valul furios.
Mi-e palidă speranța în furtună,
Și întunericul devine-atât de gros.

De-aș îndrăzni măcar să ies afară
Din barca frântă și să fac un pas,
Să nu privesc la ce mă împresoară
Ci să mă las ghidat de al Tău glas.

Un pas firav, cu minimă credință,
Făcut atunci când Tu îmi poruncești,
M-ar duce înspre marea biruință,
Și aș vedea cum valul potolești.

Dar sunt blocat în barca neputinței,
Înfășurat renunț a mai lupta.
Izbește iar un val, al necredinței,
Și-mi ia puterea de-a mă apăra.

Ce șanse am ca să-mi auzi strigarea
În hăul ce-i deschis în fața mea;
Sau oare-Ți merit astăzi îndurarea,
Ca mâna să-Ți întinzi spre-a mă scăpa?

Mă las purtat, nu am altă scăpare,
Arunc unelte, tot ce eu aveam
Credeam că îmi vor fi folositoare
Acum le las, nimic nu vreau să am.

Vreau doar să mă agăț de o frântură,
O scândură din barca ce s-a rupt.
Să mă smeresc, să-mi pun mâna la gură,
Căci am cârtit și-am încetat să lupt.

Mă plec smerit sub mâna Ta cea bună,
Îmi cer iertare și mă pocăiesc.
Iar când e întuneric sau furtună,
Atât doresc a spune: Mulțumesc!

Dany Căpătan