Când rãnile ne dor, Tu plângi cu noi
Şi simţi durerea noastrã-n întregime,
Chiar strãjuit de heruvimi, mulţime,
Pe-obrazul Tãu curg lacrime şuvoi!

Când mi se pregãteşte un cuptor,
Deschizi fântâna lacrimilor mele:
Mi-e gândul greu şi braţele mi-s grele.
Şi îmi şopteşte-un gând cã am sã mor...

Dar Tu eşti totdeauna lângã noi
Privind la noi, cu milã şi-ndurare
Eşti Mântuirea noastrã, ca atare,
Şi pe cãldurã mare, şi pe ploi!

Vreun credincios, din cei pe care-i creşti,
Când se întoarce cu o remuşcare,
De rana lui, tot sufletul Te doare...
Îl ierţi, îl vindeci şi îl izbãveşti.

Nu simt durerea surdã a trãdãrii,
Nici cât înţepãtura unui ac!
Atunci când cel nelegiuit mã-mpunge
Furia lui, la mine nu ajunge;
Dar grele sunt rãnirile uitãrii
Şi, mai ales, când fraţii mi le fac!

Ne-ai spus sã-ntoarcem bine pentru rãu;
Sã nu cãdem în cursa ticãloasã,
Pe inamici, sã-i aşezãm la masã,
Când suntem prigoniţi de dragul Tãu.

Pãzeşte-m-aşadar, de cel viclean,
Care-mi pândeşte zi de zi, cununa!
La cârma vieţii mele fii de-acuma,
Ca sã ajung odatã la liman!

Când rãnile ne dor, Tu plângi cu noi,
Şi lacrimi multe, faţa Ta brãzdeazã
Dar vine-o zi când chinul înceteazã
Şi ne primeşti în slavã, mai apoi...