Într-o zi, Mărin şi Pătru, după ce s-au îmbătat
s-au pornit s-ajung-acasă şi pe drum s-au apucat
să se certe - pe ce credeţi? Privind luna sclipitoare
Mărin susţinea că-i luna, Petre zicea că e soare.
Cearta se-nteţise bine când, spre fericirea lor,
Apăru din întâmplare pe-acolo un călător.
Acesta dădu bineţe pe un ton politicos
cătându-şi de drumeţie cum stă omului frumos.
Dar n-a mai putut să meargă că cei doi l-au apucat
fiecare de o mână şi, cu pasul clătinat,
l-au pus între ei la mijloc, iar Mărin i-a zis: Bădie,
nu-i aşa că aia-i luna, aia ca o farfurie?
Nici nu-şi terminase vorba când, tot sughiţând de zor,
Trăgând şapca pe-o sprânceană şi c-un ton poruncitor,
I-a zis Pătru: Hei, Bădie, nu-i aşa că ăla-i soare?
Nu vezi, bre, că dă lumină? Ptiiii, ce raze lucitoare!
Bietul călătorul nostru era tare-ngrijorat.
Cu beţivul şi nebunul ştia, nu-i de discutat.
Şi-n timp ce Mărin şi Pătru îl priveau pe sub sprânceană
Clătinându-se ca plopul legănat de vânt de toamnă,
Bietul călătorul nostru se gândea zicând în sine:
Orice-aş zice eu că este n-am să scap de-aici cu bine.
Cugetând el pe-ndelete i-a trecut prin gând să spună
Un gând de conciliere: nici că-i soare, nici că-i lună.
Zise-atunci: măi, oameni buni, de nu vi-i cu supărare
Nu-s din părţile acestea, trec pe-aici din întâmplare.
Dându-i drumul din strânsoare, călătorul a plecat
Lăsând pentru noi în urmă ceva bun de învăţat.
Dacă vrem să nu ne prindă în strânsoare vreun tâlhar
Care fură bucuria de-a trăi cerul prin har,
Luând aminte la Scriptura Domnului Hristos Isus
Că noi nu suntem din lume, ci din cerul Lui de sus,
Ori de câte ori ispita c-o plăcere pământească
Caută să ne înhaţe şi-apoi să ne chinuiască,
Noi să zicem ca drumeţul: Lume, nu te supăra,
Sunt doar călător prin tine, n-ai ce-mi da, și n-ai ce-mi lua.
Cu cât lumea îţi e astăzi mai departe, mai străină,
Te vei bucura mai tare de a cerului lumină.
e super reala aceasta poezie!Felicitari Frate Valdi