Să pot iubi e tot ce vreau, pe drumul vieții mele,
Ea alinare îmi va fi, în vremurile grele,
În ele bezna nopții reci, vre-o dată de-o-ntâlnesc,
Să trec de ea eu aș putea, doar dacă-n ea iubesc.

Să pot ierta e tot ce vreau, când valul plin de ură,
Lovește cu mânia lui, ce-aduce numai zgură,
Ce-aduce răzbunări mereu, dar eu azi mult aș vrea,
Să îmi aducă el puteri, mereu să pot ierta.

Sa pot să tac e tot ce vreau, pământul când vorbește,
Tăcerea pace-mi dă atunci, când el se obosește,
Acel divin... El graiul ei mereu îl înțelege,
Și chiar si-atunci când tac... Isus... El rănile îmi șterge.

Să pot privirea s-o ridic, e tot ce astăzi vreau,
Și-n fața vânturilor mari, pe stâncă ca să stau,
Răpus de ele la pământ, să fiu nu aș dori,
Chiar dacă vin, aș vrea spre El, în ele a privi.

Să pot păși e tot ce vreau, pe pietrele tăioase,
Chiar dacă vin furtuni ce sunt, atât de furioase,
Să fiu de ele fluturat, pe cale nu aș vrea,
Eu în picioare să rămân, vreau în furtuna grea.

Să pot să dau aș vrea mereu, și milă și iubire,
Atunci îmi este pe deplin, de-o mare fericire,
Ființa și sufletul meu, și inima întreaga,
E-o fericire ce n-o poate nimeni să o șteargă.

Mereu ca El eu mi-aș dori, în viață ca să fiu,
În orice vreme-n orice ceas, devreme sau târziu,
Milos mereu dar eu aș vrea, să fiu și iertător,
Aș vrea să pot, și de voi fi... voi fi biruitor.