Vai! ! ! Se-aude azi cum strigă-ntreg pământul către cer,
Tineri mor... ne mor părinții, și copiii mici azi pier,
Bocete și multă jale, lumea azi a-nconjurat,
Și pământul de o ciumă este el înfricoșat.

Strigă către Tine Doamne, căci e mult prea greu de dus,
Timpul care azi vestește, că-i aproape un apus,
E o luptă mult prea mare, este Doamne-atât de grea,
Strigă-ntreaga omenire, după îndurarea Ta.

Se ascund de valul morții, cei care azi nu te știu,
Nu se-ncred Isuse-n Tine, ei robesc acest pustiu,
Teama azi le e stăpână, o neliniște-a adus,
Și îi ține-așa departe, ea de Tine i-a ascuns.

Se grăbește-ntreaga lume, înspre-un mare nicăieri,
Duce-n zi, duce și-n noapte, ne-nțelesele poveri,
Pasul ei străin e Doamne, pe un drum ce l-ai deschis,
Nu te știe, nu cunoaște, gustul ce nu-i doar un vis.

Vars-o lacrimă amară, pare fără de sfârșit,
Azi pământul este Doamne, un pământ ce-i vestejit,
De un vânt care usucă, tot ce-n față întâlnește,
Este mare... cu putere, Sfântule... nu obosește.

El doboară deznădejdea, flutură speranță-n vânt,
Spulberă chiar și credința, Dumnezeule preasfânt,
Este-un vânt ce fură vise, multe gânduri azi doboară,
A lui vuiet... omenirea, o cutremur-o-nfioară.

Vrea s-acopere lumina, ce de Tine-a fost lăsată,
Vrea să vadă omenirea, în adânc el scufundată,
Din vazduh cu o mânie, a pornit înspre pământ,
Să-l arunce-n gheara morții, e dorinț-acestui vânt.

Dar Tu sfântule din ceruri, Cel ce toate Tu le știi,
Cel care chiar și puterea, vântului Tu o deții,
De pe tronul îndurării, un cuvânt dacă rostește,
Și urgia... și mânia, vântului poți s-o oprești.

Să lași vălul cel de pace, doar Tu Doamne ai putea,
Pentru omenire viața, este ea în mâna Ta,
Mustră astăzi cu putere, adierea cea de vânt,
Ca să te cunoască Doamne, locu-ascuns de pe pământ.

Și să știe că puterea, este-n toate Dumnezeu,
El a biruit și moartea, pentru El nimic nu-i greu,
El e Cel Atotputernic, El e Rege, El e sfânt,
Cerurile stăpânește, dar și tot de pe pământ.