Zidește-mă Isuse Tu pe stâncă,
De unde niciodată n-ar putea,
Să mă dărâme vremea care vine,
Vestită că-i o vreme mult prea grea.

Zidește-mă-n cuvântul ce coboară,
Acela din înaltul cer sublim,
Zidește-mă-n credință și nadejdea,
Că voi ajunge-n locul cel divin.

Zidește-mă cu milă ca eu Doamne,
Să simt fiorul plin de mângâieri,
Să simt cum de pe umeri Tu Isuse,
Ridici al vieții mele azi poveri.

Zidește-mă-n iubirea Ta cerească,
Să pot iubi săgeți ce mă rănesc,
În orice anotimp al vieții mele,
Să pot rosti mereu... un te iubesc.

Zidește-mă sub cer senin cu soare,
Vioi să fiu mereu pe stâncă sus,
Și-n razele spre mine ce coboară,
Pe Tine să te văd mereu Isus.

Zidește-mă la poala crucii Tale,
În închinare eu să stau mereu,
În fața Ta, în orice vreme-a vietii,
Căci vreau eu să mă simt doar fiul Tău.

Zidește-mi temelia doar în Tine,
Căci vreau în toate eu mereu să fiu,
Cum Tu ai fost pe drumul plin de chinuri,
Ca eu la un sfârșit să rămân viu.

Zidește-mă în fața de furtună,
Ca vântul furios ce bate-n ea,
Să nu-mi dărâme Doamne temelia,
Oricât de tare-n el azi ar bătea.

De mâna Ta să-mi fie vreau zidirea,
Căci doar de ea pe stâncă ce-i zidit,
Vre-o dată să dărâme n-o să poată,
Căci ce-i din Tine e de neclintit.