Aș vrea să fiu cum Tu ai vrea, în orice pas al vieții,
Dar Doamne sunt atât de mic, să trec nu pot nicicum,
De ura-n față ce îmi stă, de marea răzbunare,
Ce într-un zid s-a înălțat, pe-al vieții mele drum.

Un gust amar îmi lasă azi, dar și dezamăgire,
Puterea slabă ce îmi ia, și vlaga ce-o mai am,
Căci văd cum eu mă prăbușesc, din zbor spre nemurire,
Mai văd că eu nu sunt așa, cum Doamne mă credeam.

În mici azi adieri de vant, mă prăbușesc la vale,
În team-adusă ce-i de mări, eu mă ascund mereu,
Credință Ta nu am Isus, căci deznădejdea-i mare,
Un singur lucru azi mai știu... . că Tu... ești Dumnezeu.

Aș vrea să fiu cum Tu ai vrea, dar neputința-i mare,
Îmi strânge inima în piept, în lanțul ei murdar,
Și între mine și-al Tău cer, e cea care azi pune,
Ce-i parcă fără de sfârșit și prea înalt hotar.

Eu simt că azi mă-ndepărtez, de-a Ta mare iubire,
Din care Doamne mă hrăneam, din zori până-n târziu,
Dar astăzi simt amărăciuni și doar dezamăgire,
Că nu pot fi cum Tu ai vrea, ca eu Isus să fiu

Mă prăbușesc și să ridic, din nou a mea privire,
Nu pot... dorință eu nu am, să mă ascund aș vrea,
Văzut să nu mai fiu de ochi, ce sunt întinși spre mine,
Văzut nu vreau să fiu acu, Isus... de nimenea.

Să mă întind pe un adânc, să uit aș vrea de mine,
Să nu mai simt fiorii reci, de moarte care vin,
Să îmi aducă azi dorinți, s-o vreau și pentru mine,
O Dumnezeule ceresc, nu sunt fiori divini.

Ei sunt acei care mă duc, departe de iubire,
Străini sunt Doamne-acei fiori, ce-ntruna îmi șoptesc,
Că eu nu sunt azi un copil, care-i născut din Tine,
Să lupt cu ei puteri nu am, Isus... . mă obosesc.