O frunză povestește despre viață...
Neînțelegând de unde vine,
Știe că viața-i o minune,
E pui de ram și ramul o răsfață.

O ține strâns când vântul vrea s-o rupă,
Când biciuită-i, stoarsă de puteri
O leagănă să uite de dureri
Apoi îi toarnă elixir în cupă.

Dar cine-a îmbrăcat-o-n verde oare?
A luat un strop de cer albastru
Și o rază de aur din astru...
Da, știe ea, e Pictorul Cel Mare.

E viața plină, plină de-ncercare
Și cerul s-a retras în unda sa,
Cu ceata de surate va pleca
Ducând cu ele aurul din soare.

Urcând în seve munți abrupți, coline,
Dintr-un lingou de putregai ascuns,
A înțeles acum unde s-a dus,
A înțeles acum de unde vine.

Ca frunza ești, te regăsești țărână? ,
Ieși Aur fără zgură din cuptor?
Când pleci să fii un mic luminător,
Să fii zidit în veșnica Lumină.