IATĂ OMUL

Mi-am privit în ochi făptura și m-am întrebat: ”Ce rost
Ar avea făptura-aceasta, dacă n-ar avea vreun cost?”
Cineva, prin ochii minții, m-a intrat într-o grădină;
Era plină, de măslini, dar și-o liniște deplină...
Într-un colț, era mișcare dar, era așa puțină
Că m-am speriat de moarte, eu, un om sătul de vină.
Se zărea acolo-un om, în genunchi sta, se ruga
Și, plină de har și milă îi părea ființa sa.
Lângă el, erau alți oameni, dormind somn apăsător,
Ce păreau a fi purtați pe tărâmul viselor.
Omul care se ruga, părea tulburat cam tare,
Era maiestuos la față, dar, nu și la-înfățișare;
Și-i curgeau, parcă, din trup-ui, multe lacrimi sângerii,
În contrast cu-a sa făptură, nimb de raze aurii.
Eu, m-am întrebat atunci: ”Pentru cine plânge, oare,
Omu-acesta, ce-n genunchi, se roagă așa de tare?”.
Mi-a șoptit, atunci, o voce ce mi-a apărut în minte:
”Fii atent la omu-acesta, ascultă și ia aminte!
El este acela care, pentru tine stă și plânge,
Să trăiești, se roagă el chiar cu lacrimi mari, de sânge.
Te-întrebai, din gânduri multe, care-i rostul tău sub soare?
Îți răspund acum și ție: omu-acesta-ți dă valoare.
Fără el, erai nimic, te-îndreptai spre judecată,
Dar, prin el, prin jertfa lui, vina toată ți-a fost luată.
El te-a scos din lumea ta și ți-a dat-o pe-a lui lume,
De aceea, să nu uiți, niciodată, al său nume.
Lumea sa e-o lume nouă, ce n-o să aibă apus.
Numele lui, să-l ții minte totdeauna, e Isus!”.
Și crezând ce-mi șopti vocea, am îngenunchiat lângă om...
”Doamne, iartă-mă”, i-am spus,”căci am fost greoi de somn!”
Căci mi-am dat, deodată, seama că-n grădină și-eu eram;
Printre oamenii dormind, somnul morții îl aveam.