Privesc spre anii viitori, şi-mi zic
Cã despre dânşii nu cunosc nimic;
Dar, dacã hotãrãşte Dumnezeu,
De ei am sã mã-nvrednicesc şi eu! ...

Cãci timpu-i un hãţiş de mãrãcini,
Un vad uscat sau saci de pietre plini;
Îi cari în spate, pânã nu mai poţi
Şi-i carã, mai târziu, şi-ai tãi nepoţi!

Nu-i foarte important numãrul lor,
Cãci, când mi-e hãrãzit, tot am sã mor!
Dar viaţa cea de veci, ce am primit,
Nu va avea vreodatã, vreun sfârşit!

Şi, chiar şi anii-aceştia, pãmânteşti,
E important sã ştii sã-i foloseşti!
De nu-ţi vei pierde timpul în zadar,
Primi-vei, din belşug, har dupã har!