Durere... , tăcere... , despărțire... , și moarte.
Oare cum aș putea să merg mai departe,
Când deznădejdea în încleștare mă ține
Și nu mai e nimeni să stea lângă mine?
Când înfrântă în drum mi-este toată puterea
Și parcă-n zadar mai aștept mângâierea?

Îmi este sufletul gol, zdruncinat, și-obosit,
Și timpul dintr-o dată în loc s-a oprit.
Durerea ce o simt e așa de amară,
N-am știut 'nainte cât poate să doară;
De-aș putea să o sap cu priboiul în stâncă,
Că parcă-i prea mare, și prea e adâncă...

Dar a mai rămas ceva ce mă face să sper,
Ceva ce mă face să privesc către cer:
Eu știu că Răscumpărătorul meu este viu,
Bunăvoința Lui mă-nconjoară, o știu,
Și când pe nori cu splendoare Se va arăta,
Deși înlăcrimați, ochii mei L-or vedea.

Sufletul meu tânjește și suspină de dor,
Când acasă ajuns, n-oi mai fi călător;
Când cărarea tristeților va fi la sfârșit,
Mă voi desfăta privindu-I chipul iubit,
Și duioșia din ochii-I va înlătura
Amintirea durerii din inima mea.