De ce plângi... de ce suspinul azi îți este el mereu,
Frate scump... soră iubită, unu-adânc și-atât de greu,
De ce-ți este-atât de scurtă, și privirea-n viața ta,
Las-o mai în depărtare, biruința vei vedea.

De ce fruntea aplecată, tremură sub norii gri,
Viața este minunată, tu ridic-o... vei zări,
Soarele cu-a lui splendoare, luna-n nopțile târzii,
Pentru tine luminează, ca în nopți să nu rămâi.

De ce pasul ți-e agale, de ce este clătinat,
Când Acel jertfit pe cruce, te-a-ntărit... te-a-mbărbătat,
Dar tu n-ai luat aminte, și pe-o margine de drum,
Ți-ai dus pasul ce nu știe, înspre ce se-ndreapt-acum.

De ce azi îți zboară gândul, doar în locuri ce-s pustii,
Spune de ce tu în bezn-ai hotărât ca să rămâi,
De ce spui că n-ai putete, când Cel viu mereu ți-a dat,
Ca să fii mereu statornic, de cu zori până-n serat.

De ce astăzi stingi iubirea, de ce-ți pierzi credința ta,
De ce lași să te orbească, vremea care spui că-i grea,
De-ai privi astăzi îndată, dincolo de-ntinse mări,
Ai zări acele vremuri, ce se-arată după zări.

Ai zări și mâna care, ea te trece azi mereu,
De-orice munte ce se-nalță, astăzi el pe drumul tău,
Tu ridic-a ta privire, cere astăzi ajutor,
Vei simți cum se coboară, peste tine-a Lui fior.

Nu fi tris... tu bucuria, vei simți cum va veni,
Inima de-o vei deschide, și pe ea de-o vei primi,
Singur nu vei fi vre-o dată, El cu tine e mereu,
Acea dragoste eternă, care este Dumnezeu.