Românie frumoasă şi bună


O frunză uscată sub nori de furtună
Purtată de vânt pe drumuri de praf,
Aşa ai ajuns Românie bună
Sub mână străină cu ură şi jaf.

Sub steagul udat cu sânge şi lacrimi
Dorm marii eroi din bravul trecut,
Sub grele poveri de frică şi patimi
Stă astăzi românul tăcut şi înfrânt.

În strigăt de bocet ai fost părăsită
De cei mai buni fii, frumoasele fiice,
Ai rămas o mamă singură şi tristă
Ca lanul cosit de falnice spice.

Munţi semeţi sunt raşi, măturaţi de ape,
Păduri şi câmpii îngraşă străinii,
Românul cu dreapta e legat la spate
Cu stânga adună pelinul şi spinii.

O ţară bogată, frumoasă ca raiul
Cu oamenii buni, curajoşi şi harnici,
E o închisoare ce o umple vaiul
Păzită de hoţi, ticăloşi şi sadici.

Şi după zăbrele poporul înfrânt
A uitat mândria ce stă-n libertate,
A pus după gratii şi suflet şi gând,
Şi-acolo de hoţi sunt mereu prădate.

Dar şi de aici din temniţa lumii
Mai este speranţă, lumină din cer:
Scânteia divină sub care păgânii
De frica ei mor, de teama ei pier.

Aprinde în tine, popor umilit
Un foc neîncetat, o flacără vie,
Să topeşti cu ea lanţul nituit
Ce-ţi leagă şi suflet şi trup în robie.

Fă-ţi gândul un vultur stăpân peste munţi
Şi mâna ta dreaptă o stâncă-n hotare,
Pământul străbun în zori să-l săruţi
Iar seara să-l mângâi când mergi la culcare.

Să-i cânţi şi să-i spui: ”Nicicum nu te las
Să mai fii o frunză sub nori de furtună”,
S-o alinţi mereu cu un duios glas:
“România mea, frumoasă şi bună”.