Vis premonitor(Î. P. S. -ului Andrei Andreicuț)

Într-o vinere mare
Decolorate icoane albastre și gri
Se ițeau din imense coloane de nori,
M-am trezit c-o teamă bizară în zori,
Visându-mă-ncurcat prin spini și bălării
Și parcă, Duhul, se-arăta într-o înfățișare,
Drept care,
Mă trezisem cu-o teamă atâta de mare,
Cu sufletul gol
Și gânduri amare,
Călcând asfaltul, umblând fără țintă
Cu inima frântă,
Încercând să-nving răul ce mintea-mi frământă,
Stare de ceață densă-ntr-o lume
Lipsită de țel, căzută-n ispită
Și-atât de lipsită de hrană și pâine
În zilele tulburi, venite anume,
Ca ziua de mâine să schimbe o lume
Condamnată la foame, băutură și glume.
Eram o piatră aruncată-ntr-un lac
Trist și tăcut, neștiind ce să fac,
Un orb obligat social ca să tac.
După doisprezece ani, de efort și nesomn,
De drumuri prea lungi parcurse de-un om
Mi se-arătau pe cer aievea lumini,
Fecioara Maria, în brațe având pe-al nostru, Domn,
Dumnezeul văzut cu chipul, de OM,
Toate mi se-arătau aievea, nu-n vis,
Chemându-mă -n slavă și-n paradis.
Se-arătau multe suluri de nori
Ce vântul încolo și-ncoace-i împinge,
Nori roșii, prevestind vărsare de sânge.
Neștiind deloc relația cer pământ
M-am spovedit, Unui Înalt PreaSfânt
Și-am întrebat asta ce-i? ? ...
Ca pe-un om luminat, pe Sfințitul Andrei,
Gândind revoltat la acei dumne(ZEI)
Ce țării cereau inchinare la ei,
Pășisem grăbit pe strada pustie
Slab luminată, de-o lumină gălbuie,
Doar eu, frigul și vântul,
Ce usucă pământul,
Era ora șapte-n decembrie, seara,
Habar neavând că-n acea seară
În Timișoara, atâți au să moară,
Pe când la radio, trist, suspina o vioară,
Deci, mi-a răspuns, prea Sfântul,
Cu graiul amar, scurgând câțiva stropi de vin
În pahar, explicându-mi clar:
Închinătorii la zei, se zbat în zadar,
C-au pus pe, Dumnezeu, l-a-ncercare
Și-I plin de mânie,
Dând, primejdie mare,
Pe orașe, pe sate
Și pe-această glie
Se-așteaptă urgie,
De la, Cel, Ce-o să vie.
Sorbisem din sângele
Celui plin de har,
A, Celui, ce crucea a dus-o în spate
Să calce-n picioare
Moartea prin moarte,
Zdrobind cu ură orice nedreptate,
Păcate multe, le-alungă în moarte.
După puțin zgomot și multă neodihnă,
Stressul se șterge și-i pace și tihnă,
Greșeala, ce durere-mi aduse odată
A fost de multe răni vechi, provocată,
Dacă n-aș fi coborât atâta de jos
Eram osândit și lipsit de, Christos,
Chiar norii acum, au altă culoare
Decât cea visată-ntr-o vinere mare
Și sper credință toate să nască
Și-n lume credința în, Domnul, să crească,
Împăcarea cu, Tatăl, să fie firească
Prin, Acel Prunc, ce stă să se nască.

Aprilie//1977 reviz. 17.09. 2019. și15,12.2021.
Maria Despescu