Ajuns la ţărm în ceasul înserării,
Eu cu nădejdea şi speranţă-l trec,
Ştiind dincolo de noaptea întristării,
Există o dimineaţă sfântă a învierii.

De şoapte rele mă’nspăimântă,
Şi-mi spun că nu există nemurirea,
De Tine m-agăţ , şi Îţi caut privirea,
Şi Te zăresc măreţ ca pe o stâncă.

În ceasul ultim, valea umbrei morţii
Mă treci victorios pe braţul Tău,
Iadul’ntreg de-ar vrea să-mi schimbe sorţii,
Tu m-ai plătit, şi nu laşi ce-i al Tău.

De aceea moartea e o adormire
Supravegheată de Suveranitatea Ta,
Tu ai să vii, şi odată cu-a Ta revenire,
Ai să mă’mbraci pe veci în nemurire.